Analiză RFI: Darea în plată şi conversia creditelor în franci elveţieni, jumătăţile de adevăr

curtea-constitutionalaControversele legate de creditele bancare sunt din nou inflamate. Curtea Constituţională a amânat decizia asupra aspectelor de neconstituţionalitate ridicate de bănci asupra legii dării în plată. De asemenea, Camera Deputaţilor a amânat votul final asupra legii privind conversia creditelor în franci elveţieni. Ce ascund aceste decizii arată o analiză realizată de RFI România. Iată textul analizei economice:

Situaţia este complicată, dar temele sunt identice cu anecdota în care judecătorul le dă dreptate ambelor părţi din proces. Aşa şi acum. Şi băncile au dreptate, şi clienţii lor sunt îndreptăţiţi să spună că adevărul este de partea lor.

Să le luăm pe rând. Băncile au argumente demne de luat în seamă. Primul şi cel mai important este principiul respectării contractului. În esenţă, fie că este vorba despre creditele în franci elveţieni, fie că este darea în plată, contractul este legea părţilor. Iar părţile sunt clare, clienţii şi băncile, şi semnăturile puse pe contract sunt angajante pentru ambele părţi. Marea problemă este cea a respectării contractului. Acest tip de cultură este puţin dezvoltată în România, atât la persoanele fizice, dar şi la companii. Argumentul important, şi moral, şi legal pe care îl au băncile este acesta: respectarea contractului parafat de cele două părţi.

Dincolo de principiu, există şi o serie de argumentaţii tehnice în favoarea băncilor. Astfel, spre exemplu în ceea ce priveşte legea dării în plată, orice client şi oricând se poate adresa instituţiilor abilitate pentru a renunţa la casă în favoarea băncii şi pentru a scăpa în felul acesta de plată împrumutului. Desigur, este o singură condiţie şi anume să se încadreze în plafonul valoric impus de lege, respectiv valoarea creditului să fie de cel mult 125.000 euro. Mai exact, în legea dării în plată nu este impus niciun prag  de îndatorare care să ofere o imagine asupra problemelor financiare reale pe care le are un debitor sau altul. Practic, indiferent dacă poate sau nu să mai plătească împrumutul, clientul poate apela la metoda dării în plată. Spre exemplu, la legea conversiei în franci elveţieni deputaţii au introdus un amendament prin care se cerea ca actul normativ să fie aplicat doar debitorilor care au un prag de îndatorare mai mare de 50 la sută.
Amendamentul a aprins mânia clienţilor şi deocamdată a fost retras. Ideea era interesantă şi venea în completarea legii insolvenţei personale a cărei aplicare depinde de situaţia financiară a persoanei care doreşte să intre în insolvenţă.

Apoi, sunt o serie întreagă de critici ale băncilor privind neconstituţionalitatea legii dării în plată. Ele se referă la aplicarea retroactivă a legii, adică şi asupra creditelor aflate în derulare. O altă contestare a constituţionalităţii legii este cea privitoare la procedura de dare în plată. Toate acestea sunt argumente cu care băncile pot defila spunând că au dreptate în aceste bătălii pe care le duc cu clienţii.

La fel de adevărat este că şi argumentele debitorilor sunt demne de luat în seamă. Nu am fi trăit în România dacă nu am recunoaşte că între clienţi şi bănci a existat o forţă de negociere disproporţionată. De multe ori, creditele au fost acordate pe principiul semnaţi contractul în forma impusă de bancă sau nu primiţi creditul.

La fel, în cazul împrumuturilor în franci elveţieni, clienţii au fost direcţionaţi către moneda elveţiană spunându-li-se că doar în această valută se pot califica pentru a lua împrumutul. În acelaşi timp, nivelul redus de educaţie financiară, i-a făcut pe unii dintre clienţii băncilor să se arunce cu capul înainte în a lua un imprumut.

Dincolo de partea de dreptate care există în ambele tabere trebuie să fie clar atât pentru bănci, cât şi pentru clienţi forma unei legi reprezintă o importantă miză economică. Băncile pot să piardă bani mulţi, poate nu atât de mulţi precum arată calculele sistemului bancar.

Pentru clienţi, în afară de cazurile sociale, miza legii dării în plată sau cea a conversiilor creditelor în franci elveţieni este aceea de a păstra un avantaj de plată sau a-l pierde. Desigur, acest principiu se aplică exceptând cazurile sociale care pot deveni de-a dreptul dramatice. Pentru acestea, băncile ar fi trebuit să aibă înţelegere şi să negocieze o reeşalonare a împrumuturilor. Băncile au refuzat de multe ori să facă aceste negocieri aşa cum au refuzat cu obstinaţie legea insolvenţei persoanelor fizice. De ce s-au ferit, însă, nu au scăpat.

Comments

comments

NO COMMENTS

LEAVE A REPLY

twenty + one =