30 Decembrie 1947 – deznodământul unei inevitabile tragedii româneşti

De Cornel Jurju

Către finalul anului 1947, cam toată arhitectura instituţională a României moderne era dezafectată. Exista o singură excepţie: monarhia. O instituţie de tradiţie, care reprezentase coloana vertebrală pentru evoluţia istorică a României ultimilor 80 de ani şi care, recent, trecuse printr-un proces suplimentar de relegitimare generat de acţiunea regelui Mihai de la 23 august 1944. Asemenea realităţi, transformau monarhia în principalul obstacol ce se găsea în faţa ofensivei comuniste de preluare integrală a puterii instituţional-politice. De altfel, nu ar trebui privit ca o simplă coincidenţă faptul că atacul împotriva dinastiei a fost lăsat la sfârşit şi numai după o atentă şi de durată acţiune de pregătire a terenului.

În toamna acelui an, cel puţin din punctul de vedere al sprijinului instituţional, regele Mihai rămăsese singur în faţa tăvălugului sovieto-comunist. Partidele democrate, care fuseseră stâlpii de susţinere ai dinastiei, erau pulverizate, iar populaţia, cu toate că manifesta ataşament faţă de Coroană, era tot mai timorată şi pătrunsă de teamă. Totuşi, rezistenţa regelui Mihai la condiţiile de anduranţă politică de la Bucureşti, generate de la Moscova, reprezenta o surpriză inclusiv pentru liderii comunişti. De pildă, aceştia se aşteptau ca tânărul suveran să suporte tot mai greu situaţia creată în ţară şi, implicit, să renunţe de unul singur la tron. Unii dintre ei chiar sperau că, odată plecat în Anglia la nunta principesei Elisabeta (noiembrie 1947), regele va alege să rămână în Occident. Ar fi fost un scenariu convenabil. Puterea comunistă putea scăpa de corvoada încă unui abuz constituţional-politic, înarmându-se, în acelaşi timp, cu acuzaţia de trădare şi laşitate pe care să o poată folosi relativ credibil împotriva regelui Mihai şi a monarhiei. În respectivele împrejurări, nu-i greu de imaginat deranjul pe care îl producea în culisele puterii vestea reîntoarcerii regelui în Bucureşti (21 decembrie 1947). Cu toate acestea, probabil în conformitate cu sarcinile trasate de la Moscova, cazul monarhiei constituţionale româneşti trebuia închis până la sfârşitul anului.

Pe 29 decembrie 1947, regele Mihai I primea la Sinaia un telefon prin care preşedintele Consiliului de Miniştri (Petru Groza) îi solicita o audienţă. Întâlnirea de a doua zi, din jurul amiezii, a avut loc la Bucureşti în casa principesei Elisabeta de pe şoseaua Kiseleff. Regele era însoţit de către mama sa, regina Elena. Partenerii de dialog erau versatilul Petru Groza, respectiv rudimentarul Gheorghiu Dej. Deşi în capitală se resimţea o atmosferă tensionată, regele Mihai spera într-o întrevedere tipică sfârşitului de an, care să prilejuiască şi un schimb de opinii privitoare la preconizata sa căsătorie cu principesa Ana de Bourbon-Parma. De partea cealaltă, intenţiile interlocutorilor numai protocolare şi amicale nu erau. Fără multe preparative, Petru Groza i-a înmânat regelui o hârtie, ce reprezenta un act de abdicare gata redactat. Imediat „scena” s-a tensionat, evoluând spre o altercaţie verbală, în care regele invoca neconstituţionalitatea procedurii, nevoia consultării populaţiei. Disputa a fost urmată de o tentativă de repliere, regele Mihai retrăgându-se într-un salon alăturat pentru a câştiga timp şi a reflecta asupra deciziei care putea fi luată. Dorind să obţină informaţii şi sfaturi suplimentare, în raport cu situaţia în care se găsea, regele a încercat să-i telefoneze mareşalului curţii, însă constata că linia de comunicaţie era tăiată. Reuşea, totuşi, să afle că batalionul de Gardă Regală fusese dezarmat şi înlocuit cu soldaţi loiali regimului. Mai observa că Palatul Elisabeta era în stare de asediu, fiind încercuit cu blindate. Revenit în salonul mare, cu evaluările cele mai pesimiste, regele Mihai a trebuit să suporte o nouă „rundă” de presiuni proferate mai ales de către Petru Groza. Printre altele, suveranul era ameninţat că dacă nu va accepta urgent abdicarea, o mie de tineri promonarhişti, în prealabil arestaţi, ar putea fi executaţi. Constrâns prin aceste mijloace puciste, Mihai I a procedat la iscălirea actului abdicării.

Exista şi o altă opţiune? Cu deosebire începând din 1990, adversarii regelui Mihai şi ai monarhiei româneşti, se căznesc să demonstreze că „da”, abdicarea putea fi respinsă „eroic”. Suporterii acestei teorii contrafactuale, care clamează „laşitatea” regelui, pierd din atenţie câteva importante elemente contextuale, dar şi necesara considerare a elementarului instinct de conservare, care nu-i poate fi refuzat nimănui, cu atât mai mult unui tânăr care abia împlinise 26 de ani. Cum am văzut, în interiorul ţării, din cauza represiunii comuniste generalizate, regele Mihai nu mai putea conta pe un sprijin politico-instituţional semnificativ. Susţinerea externă, din partea puterilor democrate, era exclusiv declarativă, prin urmare zadarnic de luat în socoteală. În asemenea condiţii, provocarea unui conflict cu puterea comunistă, pe care refuzul abdicării l-ar fi declanşat imediat, nu doar că era greu de imaginat, dar se înfăţişa ca o evidentă inutilitate. În rândul al doilea, neputându-se manifesta în ţară, opoziţia politică făcea eforturi de a se reorganiza în Occident. Erau anii în care încă se mai credea într-un comunism de „cursă scurtă”. Într-o perspectivă de tipul acesta, şansele unei acţiuni de răsturnare a comunismului organizată din exterior, păreau mai mari cu regele Mihai în prim-plan, perceput drept personalitatea simbol a României democrate şi pro-occidentale. Mai clar spus, României postcomuniste, dorită de către românii din străinătate şi de către marea parte a celor din ţară, îi era mai util un rege liber, chiar dacă în exil, decât un rege sacrificat, eventual după modelul romanovilor din Rusia.

În planul realităţilor, după întâmplările de coşmar de la Bucureşti, în ultima zi a anului 1947, regele Mihai şi regina mamă Elena reveneau la Sinaia. Aici surprizele neplăcute au continuat. Peleşul, deopotrivă strălucitorul simbol al statalităţii româneşti şi al dinastiei, trecuse printr-un subit proces de înstrăinare, de urâţire. Cu o zi înainte, când regele pleca spre Bucureşti, Peleşul era încă acelaşi: prietenos, seniorial, maiestuos. Peste noapte, demonica „baghetă” comunistă îl transfigurase într-un loc de nerecunoscut: ostil, înţesat cu priviri încruntate şi indiscrete, bântuit de paranoia. Membrii Gărzii Regale şi o parte a personalului de la Peleş fuseseră arestaţi. Locul lor era luat de forţe obediente puterii, de informatori, dar şi de o comisie, care răscolea legendara reşedinţă dinastică pentru a inventaria bunurile familiei regale. Pentru regele Mihai şi mama sa, Peleşul se metamorfozase în spaţiul unei terifiante captivităţi. Nemaiputând părăsi domeniul din Sinaia, bulversaţi de amintiri şi îngrijorări, ultimele zile trăite acasă au fost dominate de pregătirea bagajelor în care, cu precădere, au fost incluse „lucruri strict personale: îmbrăcăminte, aparate de fotografiat etc.”. Inevitabil, înainte de a părăsi Peleşul, bagajele exilului au mai fost supuse unei ultime, temeinice şi „tovărăşeşti scotociri”. Într-un final, plecarea din Sinaia şi din ţară s-a făcut cu trenul, în noaptea de 3 spre 4 ianuarie 1948, conform voinţei puterii care dorea să reducă la minim riscul posibilelor tulburări sociale sau a unor gesturi de simpatie pentru suveran. Pentru comuniştii români, dar nu numai, timpul nocturn a avut întotdeauna o semnificaţie aparte. În sensul figurat, dar şi în cel propriu, comunismul a fost o reală putere a întunericului. Noaptea a fost timpul predilect în care comuniştii, măcinaţi de incomodul complex al lipsei de legitimitate, au exercitat puterea, au practicat teroarea, l-au expulzat din ţară pe principalul duşman politic şi ideologic: regele.

Ulterior, trenul cu care familia regală a părăsit România, mai ales prin „bogăţiile” pe care se insista că le-ar fi transportat, a devenit una dintre piesele principale în operaţiunea comunistă (mai târziu şi F.S.N.-istă) de manipulare a conştiinţei publice cu privire la monarhie. În realitate, pe lângă invocatele bagaje cu obiecte personale şi acelea atent selecţionate de către supervizorii comunişti, vestitul „tren încărcat cu averi„ foarte prezent şi astăzi în memoria românească, era mai degrabă plin de durerea şi spaima de necunoscut a pasaegrilor săi. Pentru că, trebuie subliniat, deşi membrilor familiei regale române le era transmis că vor merge în Elveţia, până la destinaţie a existat teama permanentă că vor fi direcţionaţi către Rusia unde ar putea împărtăşi soarta tragică a familiei imperiale ruse. „Deodată, trenul s-a oprit pe un pod. Nu se vedea nimic deoarece era încă prea întuneric, însă auzeam zgomotul unui râu care curgea pe dedesupt. Ce se întîmpă? A întrebat mama mea, era puţin înspăimântată. Dar trenul s-a repus în mişcare. Câţiva kilometri mai departe, s-a oprit din nou… Mama era din ce în ce mai nervoasă, în compartiment tensiunea creştea. În acel moment, am auzit apropiindu-se motorul unui automobil. Acesta s-a oprit în dreptul vagonului nostru. S-a trântit o portieră. Unul dintre noi a şoptit: Iată vin să ne asasineze! Mă aşteptam să văd apărând un soldat sovietic, cu pistolul mitralieră în mâini. Uşa vagonului s-a deschis şi un căpitan a luat poziţia de drepţi în faţa mea: Sire, Majestatea Voastră este liberă! Era un american! După ce traversasem Ungaria şi o parte a Austriei, intrasem în zona de influenţă americană. Eram salvaţi!”. (Nicolae Iorga, Mircea Vulcănescu, Mihail Polihroniade, Constantin Moisil, Mircea Ionniţiu, S. Teşu, Regii României – o istorie adevărată – Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea, Mihai I, Editura Teşu, Bucureşti, 2004, p. 173-175.) Oricum, este peste orice îndoială faptul că în intervalul 29 decembrie 1947-3 ianuarie 1948, regele Mihai s-a aflat în situaţia, aproape clasică, de ostatic al puterii comuniste, aceasta controlând integral pregătirile, dar şi condiţiile în care s-a realizat plecarea din ţară. Luând în considerare măcar această stare a lucrurilor, credem că orice analiză de bună credinţă poate observa derizoriul construcţiilor care vorbesc despre „averile” pe care, în ianuarie 1948, familia regală le-ar fi dus din România după bunul plac.

Revenind asupra celor întâmplate acum 70 de ani, este necesar a fi amintit că „abdicarea” regelui a fost urmată de alte evenimente care au desăvârşit „opera” loviturii de stat. Parlamentul s-a întrunit de urgenţă în şedinţă extraordinară proclamând Republica Populară Română. A fost reinvestit în atribuţii un nou Consiliu de Miniştri, condus tot de către Petru Groza. În aceeaşi după-amiază, pentru a ocupa cumva vidul insituţional creat prin înlăturarea monarhiei, a fost numit un încropit prezidiu al R.P.R. alcătuit din 5 persoane obediente puterii comuniste (C.I. Parhon, M. Sadoveanu, Ştefan Voitec, Gh. C. Stere, I. Niculi). Desconsiderând orice formalism procedural, eludând o necesară consultare a voinţei populaţiei, acţionând după principiul scopului care scuză orice mijloace, în seara zilei de 30 decembrie 1947 puterea comunistă de la Bucureşti, respectând orbeşte interesele şi indicaţiile Uniunii Sovietice, arunca România în prăpastia „luminoasă a orânduirii socialiste”.
De fapt, abuzurile legal-constituţionale, săvârşite în acea zi, marcau punctul terminus pentru operaţiunea comunistă de preluare a puterii în România. Procesul avea o certă origine externă, fiind iniţiat şi susţinut pas cu pas de către Uniunea Sovietică. Fără ocupaţia militară sovietică, în absenţa permanentelor hărţuieli, ameninţări şi intervenţii abuzive, orchestrate de la Kremlin, preluarea puterii în România de către minusculul Partid Comunist era cu siguranţă imposibilă. Slăbiciunile tradiţionale ale României au contat şi ele, dar mai mult ca factori secundari. Putem enumera mai ales vulnerabilităţile sistemului politic tradiţional, predispus la oportunism şi fragmentare, dar şi gradul redus de agregare, de organizare al societăţii civile româneşti. La nivel concret, ocuparea militară, politică şi apoi ideologică a României, formalizată în acel 30 decembrie 1947, a avut consecinţe de o mare gravitate. Destinul european al României, la care vreme de optzeci de ani lucraseră trei generaţii de români aflaţi sub cârmuirea celor 4 regi, a fost fragmentat violent în numai trei ani. „Într-un anumit sens, acţiunea lor [a comuniştilor – n.n.] a marcat pe plan intern subordonarea ţării modelului politic şi economic sovietic şi aservirea ei scopurilor sovietice în relaţiile internaţionale. Într-un sens mai profund, aceasta anunţa că epoca modernă a istoriei României, care începuse cu slăbirea legăturilor cu Răsăritul şi deschiderea către Apus, luase sfârşit”. (Keith Hitchins, România 1866-1947, ediţia a III-a revăzută, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 616)
Treptat, după anul 1989, România s-a recuplat, formal cel puţin, la lumea euro-atlantică. Însă la nivel de substanţă, multe dintre atuurile compromise în deceniile comunismului, nu au mai putut fi redobândite (monarhia constituţională parlamentară, calitatea elitelor, simţul meritocraţiei şi al ierarhiei, o simbolistică statală capabilă să suscite necesare sentimente de mândrie şi solidaritate patriotică etc.). Toate aceste goluri, incorporate profund în temelia României prezente, explică unele dintre dramele ultimelor trei decenii: disoluţia identitară, exodul creierelor, îngrozitorul recul demografic, permanenta degradare a sistemului de educaţie, corupţia, incapacitatea cronică de a elabora şi materializa proiecte economice majore. Recentele funeralii ale regelui Mihai, prin fenomenul socio-emoţional antrenat, cred că au exprimat şi nevoia disperată a societăţii româneşti de de a-şi regăsi demnitatea pierdută, de a-şi regăsi într-un fel sinele. Pentru câteva zile, chiar dacă inundate de tristeţe, asemenea trăiri esenţiale pentru viaţa unui popor s-au activat în jurul personalităţii regelui Mihai, dintr-o dată percepută la adevărata sa dimenisune sau în jurul unora dintre simbolurile monarhiei româneşti: Coroana, Casa Regală, Palatul Regal.

Comments

comments

1 COMMENT

LEAVE A REPLY

1 − 1 =