Clujul de ieri: Cariera lui Marco Giovani – comerciant ambulant la Cluj

Un material din anul 1927, care ne spune „povestea” vieţii plină de aventură şi neprevăzut a unui personaj ce putea fi întâlnit pe străzile Clujului interbelic, vânzând covoare şi carpete. O poveste despre bani, despre dragoste, despre speranţe şi iluzii, care îşi caută împlinirile în oraşul nostru interbelic.

„De un an de zile s-a pripăşit prin oraşul nostru un tânăr italian, mijlociu de statură, brunet, cu ochii negri şi vioi, cu trăsături regulate, cu fruntea largă, ras la mustaţă, de o eleganţă aristocratică, cu monoclu în ramă de aur, foarte simpatic şi iubit de toată lumea. El se ocupă cu comerţul ambulant, câştigându-şi graţie dibăciei sale, pâinea de toate zilele.

Nimeni nu ştie de unde a venit, cine este, ce meserie a învârtit înainte, şi probabil chiar misterul acesta a contribuit în mare măsură ca să fie simpatizat.

Cu toate acestea îl cunoaşte toată lumea. Până şi copiii de şcoală aleargă şi strigă după el:

– Ocasione signiore, per cheslone, per divano…

Şi el nu se supără, îi mângâie şi le dă bani.

Zi de zi îl vezi alergând în dreapta şi în stânga, prin cafenele, prin restaurante, prin baruri ori pe străzi cu covoarele peste braţ, acostând trecătorii şi oferindu-le marfa, făcându-le complimente şi zâmbind tuturora.

El vinde covoare de pluş admirabile, pentru perete, pentru şezloane, pentru paturi.

– Cât costă?

– 8 000 lei/

– Scump amice. Îţi dau două mii.

– Ei, nu pot, ce credeţi că eu fur marfa, două mii mă costă pe mine. Sunt om cu familie, să nu câştig şi eu un codru de pâine?…

În sfârşit, după multă târguială ţi-l dă cu două mii.

Pe acest italian l-am întâlnit foarte des, aproape zilnic. Cunoştinţă mai apropiată n-am avut cu el, cu toate acestea mă salută mereu.

În aceste împrejurări am hotărât să-i cumpăr un covor. I-am oferit dintr-odată două mii de lei şi târgul a fost făcut. Doream totuşi să mă conving dacă m-a înşelat ori nu, şi am consultat astfel pe un comerciant specialist, care mi-a dat următorul răspuns:

– Nu v-a înşelat. În prăvălie nu-l puteţi cumpăra fără 2200 lei. El le cumpără însă în cantitate mai mare şi le primeşte cu câteva sute de lei reducere…

Am rămas mulţumit cu răspunsul şi am căutat să mă interesez de trecutul italianului, descoperind lucruri interesante.

Marinaro par la porto Dâmboviţa

Dacă îl întreabă cineva de unde a venit, el răspunde glumind: <<Marinaro par la porto Dâmboviţa>>. Cu toate acestea, istoria vieţii sale este alta.

Acest comerciant ambulant de 34 de ani, se numeşte Marco Giovani şi descinde dintr-o bogată familie de comercianţi genovezi, care în cursul anilor nu se ştie graţie căror împrejurări s-a stabilit la Brăila.

Marco Giovani a trăit copilăria cu ceilalţi fraţi ai săi pe malul mării, privind corăbiile cum se pierd în zare şi admirând fermecătoarele apusuri de soare. A fost un copil răsfăţat, crescut în lux şi bogăţii. Aşa şi-a făcut şi şcoala.

După moartea părinţilor, averea s-a împărţit între fraţii săi şi Marco Giovani înarmat cu un milion şi jumătate lei a plecat în anul 1918 la Paris în cetatea luminei.

Aici se pot şi câştiga şi aici se pot şi cheltui averi mari.

La începutul carierei

Giovani, deşi băiat de bani gata, nu s-a ţinut de drăcovenii şi sorcoave, ci s-a pus pe lucru. Graţie isteţimei şi a spiritului său comercial, deveni în scurt timp directorul proprietar al unei mari firme de import-export, unde avea peste treizeci de angajaţi. Afacerile îi mergeau strună şi ajunsese la o avere de câteva milioane de franci.

Aici cunoscu pe baronul von Herman şi această cunoştinţă îi fu fatală. Începură chefurile şi în cele din urmă împins de patima unui câştig cât mai mare începu să joace la bursă. Aici cumpără sume imense de mărci şi ruble în speranţa îmbunătăţirii valutei, fapt care l-a ruinat complet.

În preajma falimentului

Dar nu disperă. Se apucă de noi afaceri şi astfel, cu ocazia unei călătorii la Lyon, se îndrăgosti de el fiica unui mare fabricant de mătăsuri.

Urmă o mică aventură care se sfârşi cu dezmoştenirea fetei. În cele din urmă, fata obţinu iertarea părinţilor şi Giovani fu chemat ca asociat la fabrică. Aceasta i-ar fi fost salvarea.

Dar el, în mândria sa, nu putu ierta purtarea fabricantului, renunţă şi la avere şi la mâna fetei şi se reîntoarse în România, calic şi urgisit de soartă.

Noi încercări de a ieşi la suprafaţă

Ajuns în ţară, se stabili la un frate al său în Bucureşti şi peste câteva luni se logodi cu fata unui proprietar de acolo.

Dar nu putea sta locului nici acum. Dorul de a vagabonda în lumea mare şi de a se restabili materialiceşte îi sfredelea mereu inima. O mână nevăzută îl chema spre: departe.

Solicită un împrumut fratelui său şi plecă fără urme, în căutarea norocului. El fugea după noroc şi norocul fugea de el.

Bătu din nou la porţile Parisului, dar oricât se strădui nu putu ajunge la creangă verde. Atunci se hotărî se plece la Cairo.

Zis şi făcut. În drum, cunoscu o studentă, fiica unui milionar din Cairo, care pleca să-şi petreacă vacanţa acasă. Fetei îi plăcu, dar Giovani încunjură, căci era logodit şi iubea logodnica.

Dacă a văzut că nici în Cairo nu se poate ferici s-a reîntors acasă şi s-a însurat.

Greutăţi familiare

Aici s-a ocupat cu multe de toate. Cea mai rentabilă se vede că tot e meseria de comerciant ambulant.

Are copii şi de dragul vieţii familiare munceşte din zori şi până în seară. Colindă ţara de la un capăt la altul. El îşi cunoaşte clienţii de la distanţă şi nu se înşeală aproape niciodată.

De vorbă cu Marco Giovani

Ieri seară am întâlnit la cafeneau <<New-York>> pe acest Marco Giovani şi am stat de vorbă cu el. Vorbeşte opt limbi şi-şi face şi astăzi iluzii cu automobile şi milioane. Când zâmbeşte îi strălucesc la lumina electrică doi dinţi de aur.

– Bona sera.

– Astăzi am câştigat o mie de lei şi sunt foarte fericit. Am nevoie de bani mulţi. Stau la hotel cu familia, mănânc la restaurant. Închipuieşte-ţi că nu-i lucru de şagă. Bieţii copilaşi ce ştiu. Toată ziulica: tata pâine, tata pâine…De câteva zile i-am cumpărat nevestei o bundă cu patruzecişipatru de mii de lei.

– Scump amice.

– Scump, dar face. Nu puteam s-o las dezbrăcată. Căci ce să spun, eu stau mai bine. În garderobă am şi acum 17 costume de haine, încă din timpurile bune, de la Paris.

– Cum te împaci cu publicul clujean?

– Publicul clujean este foarte simpatic şi de aceea am rămas mai multă vreme în Cluj. Aici încă se mai pot face afaceri, în alte oraşe nu mai merge.

– Ce planuri de viitor ai?

– Ehei, mă munceşte gândul să plec din nou la Paris. Voi să-mi încerc norocul de cea din  urmă oară. Cine ştie, ce poate aduce ziua de mâine…De altfel, dacă n-aş fi însurat a-şi pleca în Indii, am o cunoştinţă acolo, fiica unui prinţ indian. Ce ochi domnule, ce ochi…Când îmi aduc aminte, mă sfâşie mustrări…

Aici Marco Giovani goli un pahar de coniac, îşi prinse fruntea în palmă şi privi în gol. Inima îi bătu cu putere să-i spargă pieptul şi respiraţia i se opri în gât. Două lacrimi îi ţâşniră din ochi şi se revărsară pe un trandafir alb ţesut pe covorul ce-l ţinea sub braţ.

Dar îşi veni curând în fire, îmi întinse mâna şi începu să facă complimente pe la alte mese: <<Ocasione signore, per cheslone, per divan…Marinaro per la porto Dâmboviţa>>.

Publicul îl privea zâmbind. El ieşi din cafenea şi se pierdu în noapte. Mi-am zis: <<Are dreptate omul. A munci nu-i ruşine…>>”. [„Biruinţa”, Anul II, nr.215, Cluj, 10 ianuarie 1927].

Clujul de ieri este rubrică permanentă a Cluj Insider și Cluj Today, realizată de istoricul Felix Ostrovschi.

Comments

comments

NO COMMENTS

LEAVE A REPLY

three × 2 =