Prima zi a călătoriei apostolice a Papei Francisc în România a început cu o întâlnire cu autorităţile publice la vechea reşedinţă regală Palatul Cotroceni, utilizat în prezent de preşedintele temporar al României, urmată de o vizită la noua catedrală patriarhală ortodoxă, unde a fost primit de Preafericitul Patriarh Daniel, şi a continuat cu prezidarea Sfintei Liturghii în Catedrala Sfântul Iosif, în sărbătoarea Vizita Sfintei Fecioare Maria. În catedrala romano-catolică din Bucureşti – în care sunt venerate moaştele fericitului Vladimir Ghika, preot martir, şi unele relicve ale sfântului Ioan Paul al II-lea – în urmă cu 20 de ani, mai exact la 8 mai 1999 – a concelebrat Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie în rit greco-catolic papa Ioan Paul al II-lea, în cadrul călătoriei sale apostolice în România, între 7 şi 9 mai 1999. Potrivit organizatorilor, în catedrală erau prezente circa 1.200 de persoane, în vreme ce alte 25 de mii de persoane au urmărit Sfânta Liturghie pe maxi-ecrane, în preajma lăcaşului de cult. Aproximativ 150.000 de bucureşteni l-au întâmpinat pe Sfântul Părinte în capitala ţării.
Întâmpinat la intrarea în catedrală de către episcopul auxiliar de Bucureşti, mons. Cornel Damian, împreună cu parohul catedralei, preot Ioan Ciobanu – care i-au înmânează pontifului crucea şi apa sfinţită pentru aspersiunea credincioşilor – papa Francisc a prezidat celebrarea Sfintei Liturghii, în cadrul căreia a rostit omilia. După salutul final al PS Ioan Robu, arhiepiscop mitropolit de Bucureşti, şi binecuvântarea apostolică împărţită de Suveranul Pontif, prima zi a călătoriei apostolice a papei Francisc în România se încheie la Nunţiatura Apostolică unde, înainte de cină, are o întâlnire în formă privată cu membrii Companiei lui Isus din România.
Iată textul omiliei papale, tradus de VaticanNews.va:
”
Evanghelia pe care am ascultat-o ne introduce în atmosfera întâlnirii dintre două femei care se îmbrăţişează şi umplu totul de fericire şi de laudă: copilul tresaltă de bucurie şi Elisabeta îşi binecuvântează verişoara pentru credinţa sa; Maria cântă minunile pe care Domnul le-a înfăptuit în slujitoarea sa umilă, printr-un măreţ imn de speranţă pentru cei care nu mai pot cânta pentru că şi-au pierdut glasul… Cântarea ei de speranţă vrea să ne trezească şi pe noi şi ne invită să o intonăm astăzi, oprindu-ne la trei aspecte importante pe care le deducem din contemplarea primei discipole: Maria merge, Maria întâlneşte, Maria se bucură.
Maria merge… de la Nazaret la casa lui Zaharia şi a Elisabetei: este prima dintre călătoriile Mariei, pe care ne-o povesteşte Scriptura. Prima dintre multele ce vor urma. Va merge din Galileea la Betleem, unde îl va naşte pe Isus; va fugi în Egipt ca să-şi salveze Copilul de Irod; se va duce şi la Ierusalim, în fiecare an, de Paşte, până la ultimul Paşte în timpul căruia îşi va urma Fiul până pe Calvar. Aceste călătorii au o trăsătură: n-au fost niciodată uşor de străbătut, au cerut curaj şi răbdare. Ele ne învaţă că Preasfânta Fecioară ştie ce înseamnă urcuşurile, cunoaşte urcuşurile noastre, ne este soră de drum. Pentru că are experienţa oboselii, ştie cum să ne ia de mână când întâlnim teren accidentat, când ne trezim în serpentinele cele mai abrupte ale vieţii. Ca o mamă bună, Maria ştie că iubirea progresează în lucrurile mici de fiecare zi. Iubirea şi iscusinţa maternă sunt în stare să transforme o grotă de animale în casa lui Isus, numai cu câteva scutece sărăcăcioase şi cu un munte de tandreţe (cf. Ex. Ap. Evangelii Gaudium, 286). Contemplarea Mariei ne îngăduie să ne îndreptăm privirea la atâtea femei, mame şi bunici, de pe aceste meleaguri care, cu sacrificii neştiute, cu devotament şi hotărâre, plăsmuiesc prezentul şi ţes visurile de mâine. Prin dăruire tăcută, dârză şi neobservată, nu se tem „să-şi suflece mânecile” şi să ia asupra lor greutăţile, pentru a duce mai departe viaţa copiilor şi a întregii familii, nădăjduind „împotriva oricărei speranţe” (Rm 4,18). E o amintire vie faptul că în poporul vostru dăinuie şi pulsează un puternic sentiment de speranţă, în ciuda condiţiilor care o pot umbri sau care caută să o stingă. Privind la Maria şi la multe chipuri materne, simţim mai profund şi lărgim spaţiul speranţei (cf. Documentul de la Aparecida, 536), care dă naştere viitorului. Să spunem cu tărie: în lumea de lângă noi există spaţiu pentru speranţă. De aceea Maria merge şi ne invită să mergem împreună.
Maria o întâlneşte pe Elisabeta (cf. Lc 1,39-56), deja înaintată în vârstă. Dar tocmai ea, cea în vârstă, vorbeşte despre viitor, tocmai ea profeţeşte: „umplută de Duhul Sfânt” (v. 41), o numeşte „fericită” pe Maria pentru că „a crezut” (v. 45), anticipând ultima fericire din Evanghelii: fericit cel ce crede (cf. In 20,29). Iată, tânăra merge în întâmpinarea celei în vârstă, căutând rădăcinile, iar cea în vârstă renaşte şi profeţeşte despre cea tânără dându-i viitor. Astfel, cei tineri şi cei în vârstă îşi dau întâlnire, se îmbrăţişează şi fiecare trezeşte ce este mai bun în celălalt. Acesta este miracolul provocat de cultura întâlnirii, în care nimeni nu este respins ca rebut sau etichetat; dimpotrivă, toţi sunt preţioşi întrucât sunt indispensabili pentru a revela Chipul Domnului. Pentru că nu le este frică să meargă împreună, Dumnezeu vine şi face minuni în poporul său. Chiar Duhul Sfânt ne încurajează să ieşim din noi înşine, din blocajele şi preocupările noastre egoiste, pentru a învăţa să privim dincolo de aparenţe şi a ne da posibilitatea de a cuvânta binedespre alţii – de a-i „binecuvânta” – mai ales despre atâţia fraţi ai noştri rămaşi singuri în faţa intemperiilor, lipsiţi nu doar de un acoperiş sau o bucăţică de pâine, ci de prietenia şi căldura unei comunităţi care să-i îmbrăţişeze, să-i ocrotească şi să-i găzduiască. Cultura întâlnirii ne determină pe noi, creştinii, să trăim miracolul maternităţii Bisericii care îi caută, îi apără şi-i uneşte pe fiii săi. În Biserică, unde se întâlnesc rituri diferite, atunci când nu au întâietate afilierea personală, propriul grup sau etnia, ci Poporul care îl laudă împreună pe Dumnezeu, se întâmplă lucruri măreţe. Să spunem cu tărie: fericit cel ce crede (cf. In 20,19) şi are curajul de a crea întâlnire şi comuniune.
Maria care merge să o întâlnească pe Elisabeta, ne aminteşte unde a dorit Dumnezeu să locuiască şi să trăiască, care este sanctuarul său şi în ce loc îi putem asculta pulsul: în mijlocul Poporului său. Acolo locuieşte, acolo trăieşte, acolo ne aşteaptă. Să fim conştienţi că pe noi ne invită profetul să nu ne temem, să nu ne descurajăm. Pentru că Domnul Dumnezeul nostru este în mijlocul nostru, El este un salvator puternic (cf. Sof 3,16-17). Această certitudine, ca şi pentru Maria, ne dă dreptul să cântăm şi să tresăltăm de bucurie. Maria se bucură pentru că este purtătoarea lui Emanuel, a Dumnezeului cu noi. „A fi creştini este o bucurie în Duhul Sfânt” (Ex. Ap. Gaudete et exsultate, 122). Fără bucurie rămânem paralizaţi, sclavi ai mâhnirilor noastre. Deseori, problema credinţei nu constă în lipsa de mijloace, de structuri şi de cantitate, nici măcar în prezenţa celui care nu ne acceptă; problema credinţei este lipsa bucuriei. Credinţa se clatină atunci când ne lăsăm duşi de valul tristeţii şi al descurajării. Când trăim în neîncredere, închişi în noi înşine, contrazicem credinţa, pentru că, în loc să ne simţim fii pentru care Dumnezeu face lucruri mari (cf. v. 49), reducem totul la măsura problemelor noastre şi uităm că nu suntem orfani: avem în mijlocul nostru un Tată, salvator puternic. Maria ne vine în ajutor pentru că, în loc să micşoreze, glorifică, adică „măreşte” pe Domnul, laudă măreţia sa. Iată secretul bucuriei. Maria, mică şi umilă, porneşte de la măreţia lui Dumnezeu şi, în ciuda problemelor sale – care nu erau puţine –, stăruie în bucurie, pentru că se încrede cu totul în Domnul. Ea ne aminteşte că Dumnezeu poate înfăptui întotdeauna minuni dacă rămânem deschişi faţă de El şi faţă de fraţii noştri. Să ne gândim la mărturisitorii de seamă ai acestor meleaguri: oameni simpli, care s-au încredinţat lui Dumnezeu în mijlocul persecuţiilor. Nu şi-au pus speranţa în lume, ci în Domnul, şi aşa au mers mai departe. Aş vrea să le mulţumesc acestor umili învingători, acestor sfinţi „de alături”, care ne arată calea. Lacrimile lor n-au fost fără rost, au fost rugăciune care s-a ridicat la Cer şi a udat la rădăcină speranţa acestui popor.
Dragi fraţi şi surori, Maria merge, întâlneşte şi se bucură pentru că a purtat ceva mai mare decât ea însăşi: a fost purtătoarea unei binecuvântări. Asemenea ei, nici noi să nu ne temem să fim purtătorii binecuvântării de care România are nevoie. Voi să fiţi promotorii culturii întâlnirii care să dezmintă indiferenţa şi diviziunea şi să permită acestui pământ să cânte cu tărie milostivirile Domnului”.
