De Cornel Jurju, istoric
De câteva zile toamna îmi pare mai toamnă decât oricând. Din cerul pufos şi cenuşiu, ploaia se revarsă fără răgaz. Atât de fascinant schimbate la faţă, ultimele frunze mai înfruntă resemnate neiertătoarea chemare a ploii, a toamnei…
Norii, ploaia, toamna, mă încuie-n casă şi-n mine însumi. Bâjbâi după o urmă de scăpare, iar cu un strop de noroc o şi găsesc. Rătăcit prin labirintul gândurilor mă străfulgeră o “clipă” de lumină din vara care tocmai s-a mistuit. Ea mă “teleportează” către îndepărtatul Balcic, acolo unde, pentru nici o zi, m-am aflat împreună cu un bun prieten. Câteva ore inundate de soare, înfiorate de orizontul nesfârşit al mării, mai ales răscolite de întâlnirea cu “holograma” Reginei Maria.
În Balcicul Reginei, lumea de astăzi, atât de strivită de patima grandorii materialiste, nu poate vedea altceva decât ba o “vilă”, ba un “castel”, ba chiar un “palat”. Mai simplu, mai autentic, mai sentimental, Regina îl numea “Cuibul Liniştit”. Fiind acolo printre căsuţele şi terasele fostei proprietăţi regale, n-am trăit deloc senzaţia că m-aş afla lângă zidurile impunătoare, copleşitoare ale unui castel. Prin dimensiunile lor aproape miniaturale, chiar prin impresia de austeritate pe care o emană, ctitoriile Reginei Maria sunt foarte departe de trăsăturile pe care imaginarul comun este dispus să le atribuie unui palat.
?i totuşi, din amintirile/impresiile unei zile de august, bântuite de angoasele toamnei, Balcicul mi se recompune. Se transfigurează într-un castel, parcă ireal, unul al sufletului Reginei Maria. Însuşi visul Balcicul s-a născut sub impulsul magic al unei nostalgii. În jurnalul său, Regina mărturiseşte că la Balcic a descoperit un loc pe care îl căutase îndelung. De acolo, dorea, poate, să încerce o reîntoarcere fantastică spre cei câţiva ani paradisiaci ai copilăriei pe care, alături de familie, îi petrecuse în Malta, o insulă a propriei vieţi inundată de soare şi fericire. La nouă decenii de la pasionala ctitorie, edificiul, înstrăinat în Bulgaria de vitregiile istoriei, încă mai imortalizează cu acuitate sensibilitatea maternă a Reginei Maria. Minunatele terase ale Balcicului, o parte a insolitelor clădiri, s-au dorit a fi o transpunere a sentimentelor mamei pentru copiii săi: Ileana, Nicolae sau Mircea (copilul pierdut de Regină imediat după intrarea României în Primul Război Mondial). De reţinut că domeniul de la Balcic, cu toate dezamăgirile şi durerile pe care i le pricinuise, îi era transmis, sub formă de moştenire testamentară, primului său copil, Carol. Să fi fost acesta un ultim strigăt al mamei disperate înspre “fiul risipitor” prin care acesta era chemat la căinţă şi îndreptare? Cu deosebire, Balcicul exprimă o parte însemnată a viziunii despre frumos a Reginei Maria. “Piesa” centrală este marea, care a exercitat o perpetuă fascinaţie asupra sufletului Reginei, fapt normal pentru această aleasă Fiică a Coroanei Britanice. Florile (trandafiri, crini, lalele etc) erau preamărite în splendidele grădini ale domeniului. Arhitectura caută frumosul, elocvenţa în simplitate şi decenţă. Extraordinara deschidere culturală a Reginei Maria este ilustrată prin valorificarea estetică a celor mai diverse simboluri arhitecturale: minaretul care “ornamentează” construcţia principală (casa Reginei) sau Stella Maris, bisericuţa domeniului, clădită în stil creştin-ortodox.
Micul “regat” al Reginei Maria de la Balcic nu este trufaş, nu este dominator. Plecat pe învolburatul “ocean” al timpului din seducătorul suflet al Reginei, Balcicul te cucereşte prin feminitate, rafinament estetic, sensibilitate, emoţie, pasiune pentru frumos. Neîndoielnic, odată atins de farmecul lui, “castelul sufletului” te obligă să-l povesteşti, să-l visezi, să-ţi doreşti să-l revezi, chiar şi într-un gând de toamnă aproape târzie. Un gând, o reverie eliberatoare de sub tortura toamnei, a ploii, a frunzelor moarte şi putrede din lumea noastră atât de progresistă, obraznică, apăsătoare…
