ClujToday: Mărturii ale refugiaților din Ucraina

Trimite și altora

Războiul declanșat, fără echivoc, de Rusia împotriva Ucrainei, pe lângă interese politice și economice, a marcat, în primul rând, viețile a zeci de mii de civili. Omeni simpli, care își duceau liniștiți existența de zi cu zi. Cu toate grijile și nevoile lor, dar trăiau în pace, în țara lor, în casele lor, urmându-și visurile și rutina. Pentru ei totul s-a schimbat peste noapte, iar pentru mulți, această schimbare a însemnat destrămarea familiei, pierderea a tot ce au agonisit într-o viață, dar, mai ales, răni adânci si traume sufletești.

Am vorbit cu mai mulți dintre refugiații care au lăsat totul în urmă și au trecut hotarele Ucrainei pentru a fugi de moarte, dar și cu persoane care au ales să rămână acolo, în mijlocul conflictului armat, fie din dorința de a lupta pentru țara lor, fie din cauza imposibilității de a părăsi țara. Indiferent de motive și de alegere, toți acești oameni sunt parte a unei tragedii și nici unul dintre ei nu se aștepta ca în secolul 21 să se trezească în mijlocul unui război, la propriu.

“Am crezut că e o glumă proastă”

“Prima bubuitură nici nu am luat-o în serios. Nici măcar nu m-am gândit la război sau la atac. Sincer, am crezut că e o glumă proastă. Totul a prins contur, în mintea mea, momentul în care atacul a continuat, bubuiturile nu încetau și oamenii au început să se agite. A fost momentul în care am adunat strictul necesar și am urcat în mașină plecând spre o singură direcție. Acum suntem la niște prieteni în Republica Moldova, suntem recunoscători pentru tot, dar frica este mare, nu mai știm pentru cât timp vom fi în siguranță și aici. În Ucraina au rămas rude și prieteni. Zeci de alte cunoștințe s-au împrăștiat în lumea mare fugind de război. Noi am reușit să trecem până să se dea interdicție de părăsire a țării pentru bărbați, așa că sunt împreună cu soțul și copiii, dar nici nu vreau să mă gândesc ce e în sufletele celor care și-au trimis copiii și soțiile și au rămas acolo. Groaznic! Eu încă sper că totul se va termina, ca un vis urât și ne vom întoarce acasă”. Ecaterina, 39 de ani, refugiată din Harkov, împreună cu soțul și cei doi copii.

“Încă îmi sună în urechi alarma de război și nu cred că voi uita vre-odată acest sunet cumplit”

“Eu am venit din Moldova la Kiev acum câțiva ani cu speranța de a-mi întemeia o familie și avea o viață mai bună. Dacă aș fi știut ce urmează… M-am căsătorit aici, dar am divorțat și am rămas cu două fetițe mici. Am continuat, totuși, să stau la Kiev, era mai complicat să scot fetele din țară fără acordul tatălui lor. Când a început toată această nebunie, am crezut că înnebunesc de grijă și spaimă, nu atât pentru mine, cât pentru copii. Primul gând a fost cum reușesc să trec granița cu fetele, să mă întorc acasă, la părinți. Problema nu mai era nici măcar fostul soț, pentru că înțelegând gravitatea situației a acceptat să îmi dea acordul de a pleca împreună cu cele mici, dar cu toată panica și războiul din jur, unde să mai găsești un notar ca să faci acorduri și alte hârtii. Așa că au fost, efectiv, momente de groază și disperare. În cele din urmă, ca refugiați nu am mai avut nevoie de nici un alt act și ne-au lăsat să ieșim din Ucraina. Acum sunt cu fetele în Chișinău. Nu știu ce va urma, dar suntem în siguranța și asta e tot ce contează. Încă îmi sună în urechi alarma de război și nu cred că voi uita vre-odată acest sunet cumplit” Anya, 32 de ani, refugiată din Kiev împreună cu doi copii.

“Îl urăsc din tot sufletul pe idiotul de Putin”

“Pentru o mamă, cel mai cumplit lucru este să își piardă copilul. Eu exact așa mă simt. Deși, am venit în România, fiul meu, de nici 30 de ani, a rămas în Ucraina și poate fi ucis în orice moment. Eu deja nu mai simt frică, eu simt doar ură și, în aceste momente, îl urăsc din tot sufletul pe idiotul de Putin. Să moară el, de ce să ne omoare copii noștri. Oricum ar face un mare serviciu umanității si lumii, dacă ar da ortu’ popii” Nadejda, 62 de ani, refugiată din zona Herson.

“Până și rușii, susțin că ce face Putin este inuman”

“Tatăl meu este rus, mama este ucraineancă. Părinții mei au divorțat când eram mică și mama, practic, m-a crescut singură, în Ucraina. Tata s-a întors în Rusia. Nu am avut niciodată o relație foarte bună cu el. El a fost mereu pro Rusia, dar acum când a văzut că rușii au început un război din care au de suferit oamenii de rând, până și el a recunoscut că așa ceva nu se face. Așadar, până și rușii, susțin că ce face Putin este inuman. În ce mă privește, sunt profund dezamăgită de orgoliile prostești ale unui om rupt de realitate. Mama de câțiva ani și-a refăcut viața și s-a stabilit în occident. Acum mă duc și eu la ea. Nu știu dacă voi rămâne acolo sau îmi voi vedea de drumul meu, dar știu sigur că nu mă mai întorc. Am rămas terorizată de bubuituri și alarme de razboi” Vika, 24 de ani, refugiată din Kiev.

Ecoul acestui război răsună surd și dureros până în suflete, sădind panică și dezorientare, dincolo de hotare, granițe și teritorii… Copii nevinovați trăiesc clipe de groază, chiar dacă nu înțeleg pe deplin gravitatea situației. O lume întreagă își arată solidaritatea față de Ucraina și poporul acestei țări, dar orgoliile rusești nu sunt deloc interesate de restul lumii. Așadar, rămâne de văzut cum va evolua acest conflict și cum se vor retrasa granițele actualei hărți europene. Dar oare prețul, pe care îl plătesc cei nevinovați, merită?  Ce va urma…?

Comments

comments

Nu sunt comentarii

LEAVE A REPLY

one + four =