Aceasta este harta cu cele două extreme. România se află la 27,9 ani, peste media europeană cu un an și opt luni. Dincolo de cifre, indicatorul vârsta la care se mută tinerii de la părinți inspiră două tipuri de abordări: una ce ține de tradiții, a doua, care are conotații economice. Este clar că într-o economie în care câștigurile obținute de tineri sunt mari, în care rata șomajului este mică, în care există instrumente de încurajare a angajării tinerilor sau programe de dezvoltare personală, tinerii se mută de la părinți mai devreme, la vârste mai mici.
Efectul poate fi și invers, în sensul că o societate în care tinerii își iau viața în propriile mâini mai devreme este mai competitivă în materie de forță de muncă, în sensul că presiunea care vine dinspre tinerii angajați poate fi mai mare, și, în același timp, poate avea influențe pozitive asupra natalității și demografiei pe termen mediu și lung.
Desigur, acest indicator depinde și de structura economiei și de legătura pieței muncii cu absolvenții de învățământ gimnazial sau universitar. În același timp, acest indicator, vârsta la care tinerii se mută de la părinți, poate arăta și o anumită soliditate a clasei de mijloc, în sensul că părinții din pătura de mijloc îi pot ajuta pe copii să se mute într-o altă locuință. De asemenea, o altă variantă de analiză se poate face asupra nivelului intermedierii bancare.
În cazul particular al României, vârsta destul de avansată a tinerilor care se mută de la părinți are explicații ce țin poate de tradiția societății românești, în care părinții își susțin copiii prin diverse mijloace pe termen lung.
În al doilea rând, există în rândul societății românești deja înrădăcinată mentalitatea de proprietar, o mentalitate întărită și după anul 1990, atunci când locuințele de stat au fost vândute cu prețuri rezonabile către cei care locuiau în calitate de chiriași. Tinerii așteaptă achiziționarea unei locuințe și nu închirierea ei.
Citiți articolul mai departe AICI.
