Ca părinte, una dintre cele mai grele decizii din viaţa mea a fost alegerea şcolii copiilor. Mi-am dat seama cât de tare pot să-i ajut sau să-i deraiez, în funcţie de alegerea mea, pe care am încercat să o fac cât mai raţională, cu argumente pro şi contra, cu adevărate analize swot.
Sunt convinsă că şi alţi părinţi au trecut prin acelaşi calvar ar alegerii şcolii. Am trecut şi prin faza în care a trebuit să-mi fac flotant pentru a-mi înscrie copilul la şcoala pe care am ales-o iniţial (nu vă gândiţi că era una din centru, de mare fiţă; era una din cartier, aproape de casă, şcoala pe care am terminat-o eu. Dar locuim cu două străzi mai încolo de jurisdicţia ei). Şi aici am de comentat faptul că e absurd să te oblige statul să îţi dai copilul la şcoala cea mai apropiată, chiar dacă perfomanţele şcolii respective sau baza materială lasă de dorit. Adică mi se pare normal ca şcolile bune să fie cele mai căutate. Asta e legea concurenţei, chiar şi în educaţie.
Revenind la unul dintre criteriile puse pe lista mea de pro şi contra, m-am gândit, foarte serios, ce costuri implică şcolarizarea copiilor. Teoretic, statul spune că învăţământul este gratuit. Practic, lucrurile stau cu totul altfel. Bine, nu plăteşti o taxă de şcolarizare pentru care primeşti o factură şi o chitanţă, dar plăteşti altele. Şi nu vorbesc la modul teoretic. În prima zi de şcoală sau la prima şedinţă cu părinţii, cadrul didactic îţi spune: nu avem voie să adunăm fondul clasei (din care se mai făceau una-alta), DAR, clasa noastră are nevoie de dulăpioare noi, mochetă, jaluzele etc). Nu îţi bagă nimeni mâna în buzunar, dar pentru binele copilului, faci un efort, pe care, uneori, uitmăm să îl contorizăm.
Într-o lume ideală, copilul învaţă la şcoală tot ce trebuie să ştie pentru examenele şcolare. În realitate, unii părinţi se trezesc (unii mai repede, alţii mai târziu) că odraslele lor nu ştiu cât ar trebui, pentru a avea un rezultat care să-i asigure un viitor şcolar decent. Nimeni nu îţi pune la socoteală banii pe care îi cheltui cu orele suplimentare la materiile esenţiale (ştiţi voi, acelea de examen, de care nimeni nu scapă), pentru că în clasă sunt prea mulţi copii pentru un singur cadru didactic şi, la modul obiectiv, nu are cum să se ocupe la fel de bine de toţi, ba chiar diferenţiat, în funcţie de nivelul fiecăruia. Noi ieşeam de la şcoală la ora 12, maximum la ora 14.00 şi mergeam acasă “cu cheia-n gât”. Ştim cu toţii că vremurile sunt altele şi noi nu mai procedăm la fel cu copiii noştri, din varii motive Dacă vrei să stea la şcoală până la ora 16 sau 17, mai trebuie să cotizezi şi la afterschool.
Nici nu mai vorbesc despre manuale. Hai că la mate şi romană îţi mai dă statul o variantă de manual, dar la celelalte materii, aproape sigur i le cumperi tu (mai ales la limbi străine), să nu rămână copilul pe dianfară. Nu mă înţelegeţi greşit: nu sunt nostalgică după comunismul care lăsa moştenire manualele generaţiilor viitoare. Dar am o problemă cu ipocrizia de a spune că învăţământul e gratuit şi că el nu trebuie adaptat cerinţelor prezentului, pe motiv că am trecut şi noi prin acelaşi sistem şi “nu am murit”. Nu putem fi retrograzi cu copiii noştri. Prefer o taxă cinsitiă, pentru care ştiu ce primesc, unei atitudini ipocrite potrivit căreia, ca cetăţeni, ni se asigură învăţământ de stat…gratuit. Tot ce e gratis, e, de fapt, foarte scump.
Acest articol a fost scris pentru Trustul Clujean de Presă, care include site-urile ClujToday.ro, TransylvaniaToday.ro, SportinCluj.ro, ClujInsider.ro, UNESCOinRomania.ro, BuzzNews.ro, ClujulCultural.ro şi Welcome2Cluj.com.