Continuăm seria articolelor din ziarele de demult. Aztăzi, istoricul clujean Felix Ostrovschi rescrie povestea unui show de echilibristică…stradală. Vă invităm să citiți, în continuare, rubrica Clujul de ieri:
„Ieri la orele 1 și 7 seara, publicul clujean a asistat în Piața Catedralei ortodoxe, la un spectacol aproape unic. Sosit de două zile în orașul nostru, profesorul german Strohschneider și-a executat în fața a câteva mii de cetățeni cu răsuflarea tăiată, o seamă de exhibiții gimnastice din genul acelora care îți zbârcesc părul pe cap și-ți scot bășici pe spinare.
Grupurile alegorice de bronz ale Teatrului Național și coșurile palatului Iliescu prin care se termină strada Regina Maria au fost unite printr-o sârmă de grosimea unei frânghii solide, întinsă până la plesnire și <<consolidată>> cu altele mai subțiri, al căror capăt a fost fixat pe pământ cu saci grei de nisip. Distanța de la pământ la sârmă s-a putut aprecia, aproximativ, la 30 m, iar lungimea ei, adică distanța între cele două clădiri unite prin sârmă, la circa 35-40 m. Sub sârmă, pe tot parcursul și drept <<coeficient de siguranță>> pentru orice eclipsă de-o clipă a nervilor, caldarâmul golaș al străzii plus grilajele de fier, cu țepe nenumărate, care reglementează accesul pe mai multe locuri la intrările teatrului…Pe o astfel de muchie ascuțită dintre ființă și neființă, a ținut profesorul Strohscheneider să-și <<asigure existența de toate zilele>>., săvârșind acte de istețime și bravuri de echilibristică uimitoare.
Omul
Este în vârstă de 54 de ani, are statură mijlocie, mlădioasă ca un corp de panteră, e căsătorit, ba, dacă sunt adevărate șoaptele prinse din valurile mulțimei, are și doi copii. Unii spuneau chiar, că până și soția gimnasticului fantast a asistat, cu credință conjugală de granit la exhibițiile tovarășului său de viață. Și asta – pour l`amour de l`art…
Isprava
Punct la orele anunțate, profesorul îmbrăcat într-o flanelă ușoară își făcu apariția pe acoperiș, la una din extremitățile sârmei. Piața Catedralei gemea, de valurile curioșilor, care au umplut-o până la ultimul loc, ca o corabie de pirați din secolul al XVIII-lea, supra încărcată de pradă.
Apariția <<eroului>> și salutul său de rigoare, adresat într-o românească stricată miilor de gură cască din absolut toate straturile sociale și din toate vârstele, au determinat, ca prin vrajă, o tăcere de mormânt, scurtă pentru un ceasornic cu umblet precis, dar lungă cât un crâmpeiu de eternitate pentru nerăbdarea firească a spectatorilor.
Unul din adjutanți îi oferi atunci <<neamțului pehlivan>> o prăjină lungă de câțiva metri, obiect nedespărțit de profesor în clipele în cari, de dragul pâini, cochetează, conștient cu perspectiva infinit de probabilă de a-și frânge ciolanele. Este unealta cu care, în umblare pe sârmă, își reface echilibrul amenințat…Iată-l imediat pe platformă, iată-l apoi angajat în defileul morții, pășind agale pe sârmă cu o siguranță și cu un calm de parcă ar merge voios să încaseze un câștig de loterie de 10 milioane.
Punctele programului sunt înșirate cu tâlc. Riscul și fantastul lor sporește în progresiune aritmetică. Mai întâiu face pe sârmă o scurtă plimbare, mergând, ca toți muritorii normali, înainte. La al doilea punct, o taie, tot înainte pur și simplu, la fugă, de-ți vine a crede că-l supără, la regiunea șezutului, o muscă columbacă…Dar profesorul nu e mulțumit cu atât. În vreme ce publicului înmărmurit i se lungesc urechile de groază, o zbughește pe sârmă de-a îndărătelea, de parcă – cum s-ar exprima Nea Niță Pitpalac – <<are geam la ceafă să nu se împiedice>>.
Cină gustoasă, dar terifiantă
Dar, din toate exhibițiile, una a pus vârf tuturor. Profesorul s-a simțit la un moment dat, flămând ca un lup. S-a decis atunci să cineze, în toată regula, pe frânghie…A luat cu sine o masă, un scaun, diferite scule și-a pornit iarăși spre mijlocul sârmei. Ajuns la țintă, și-a pus masa, a scos din sertarul ei un prisos de chibrite, lingură, furculiță, cuțit, șezând boerește pe un scaun. Și-a trântit o sfântă de papară acolo sus și-a mâncat cu poftă. Ba, ca îndrăzneala să atingă culmea, a invitat și pe cei de jos la o mică gustare, la un milimetru de ghearele reci ale morții.
Toate ca toate, dar asta a scos publicul din sărite. Tăcerea de mormânt s-a tulburat dintr-o dată; un freamăt de mirare a cuprins toată suflarea. Am înregistrat, la acest punct al programului, în treacăt, exclamări ca acestea: Nemaipomenit! Bravo! Bată-l Maica Precistă! Să știți că-i coada veacului! Al dracului Neamț! Vai de mămulica lui! Doamne ferește pe neam de neamul meu de asemenea gusturi! Dar pehlivanul curajos nici că se sinchisea. Mâncă cu poftă, aprinse și-o țigaretă și începu să-și bălăbănească și picioarele în văzduh…
Jos, miile de spectatori se înghesuiau, se călcau, se striveau literalmente. Un domn care nu mai putea suporta înghesuiala observă atunci, simțind fulgere de durere la bătături: e destul de nebun, ca întreg orașul să înnebunească! Și se smulse furios din cleștele mulțimii, pentru a se îndrepta spre domiciliu.
Mărturisesc, ieșirea aceasta a cetățeanului, m-a cam pus pe gânduri. Știind că oamenii își mai pot câștiga traiul de toate zilele și altfel și că destule riscuri ne pasc zilnic și fără frânghia ucigașă dintre casa domnului Iliescu și Teatrul Național, n-ar fi cazul să zicem: o fi artă – se poate, dar și nebunie berechet”. [„România Nouă”, Anul II, nr.49, Cluj, 4 martie 1934].
